Constat cel mai mult că, citind cuvântul lui Dumnezeu, el rămâne în noi, şi noi în el, căci de aceea ni se dăruieşte. Necitindu-l mereu, ca pe o hrană a existenţei lui Dumnezeu în noi, ne paşte neputinţa de a-L iubi şi de a-L căuta pe Dumnezeu. Aşa cum de multe ori, după multe evenimente şi încercări, trag linie şi-mi fac o “revizie tehnică”, aşa acum simt nevoia să fac, să pun lucrurile cap la cap, să mi le ordonez în minte, să văd ce rămâne şi ce arunc la coş, şi aşa ar trebui să facem toţi şi de câte ori suntem încercaţi, de fiecare dată să facem aşa. Îmi pun problema acum de locul meu în această lucrare şi îmi amintesc de momentele când îmi desluşeam ce este cu ea şi de ce există ea pe pământ. Am plecat de la un om prins cu sufletul şi cu trupul în lume, făcându-mi vise şi aspiraţii la care ţineam şi care pe atunci voiam să le pun la temelia vieţii pe care aveam să mi-o trasez singură, după mintea mea. Am avut pe lângă aceste vise şi o nestăpânită şi inexplicabilă sete după adevăr, după Dumnezeu, ceea ce m-a făcut să stau mai mult în cumpănă până să-mi aleg drumul în viaţă, şi când mi-am ales liceul, şi când mi-am ales facultatea. Asta pentru că simţeam nevoia, pe care atunci nu puteam să mi-o explic, să fac în viaţă ceva care să rămână, şi am văzut că puţini oameni fac aşa pe pământ. Acum, la creştini, văd cum chiar şi lucrurile mici se transformă de multe ori în amintiri sfinte; în lume rămân numai amintirile dintre om şi om. Am stat mult până să cumpănesc pasul spre această cale, până când i-am înţeles felul ei şi temelia ei adevărată, care atunci mi se părea prea sus şi prea covârşitoare, încât mă temeam că nu o s-o pot duce. Şi aşa cum am privit atunci lucrarea Domnului, aşa o privesc şi acum, cu mai multă aşezare sufletească însă. Pe creştinii acestei lucrări îi diferenţiază mult de lume acea apartenenţă cerească, ce îi face pe ei să se întoarcă mereu spre Domnul, indiferent de încercările şi greşelile prin care ei trec. Poate şi de aceea îi fac să se deosebească şi la chip de oamenii lumii, care au mimica schimbată din cauza păcatelor lor, şi care nu mai pot privi nimic cu ochi curaţi. Greşelile prin care creştinii din acest popor al Noului Ierusalim trec, nu-i fac să-L piardă pe Dumnezeu, ci ele rămân ca nişte poveşti cu tâlc, prin care ei învaţă viaţa. Iată de ce cred eu că a fost cu mare înţelepciune slobozită de Dumnezeu o anume lege a libertăţii chiar şi în poporul Noului Ierusalim; adică li s-a dat libertate încercărilor şi creştinilor de aici, de a-şi desfăşura sufletele lor, de a comunica unii cu alţii, de a se lovi unii de alţii, de a se sprijini unii pe alţii, ca din toate acestea să rămână Dumnezeu, aşa cum rămâne apa limpede după ce lutul se decantează la fundul paharului. Aceasta este adevărata şcoală de Nou Ierusalim, iar Hristos S-a oferit din nou jertfă, ca noi să învăţăm din încercări, din dureri, pentru că s-a văzut din probate că numai din propriile lui greşeli învaţă omul cum trebuie; din greşelile altuia, mai rar. Durerile Domnului, făcute chiar de noi, văzute chiar între noi, sau trăind în unii din noi, ne-au fost şi ne sunt cei mai mari învăţători. Din durerile Domnului am învăţat eu să am milă, voinţă, credinţă. Spuneam pe atunci cu mirare că nu credeam că Dumnezeu poate să plângă, şi încă atât de mult. Mi se părea acest lucru o neputinţă psihică a omului, de care şi eu voiam să scap, dar iată că Domnul este ca unul dintre noi. Aşa cum la şcoală dacă voiai să înveţi nu te împiedicau ceilalţi care voiau mai puţin, aşa şi la Dumnezeu, calea adevărului, calea cea strâmtă nu este de nimeni împiedicată, în afară de noi înşine. Una din lecţiile de bază pe care părintele duhovnic ce-l aveam atunci mi-a spus-o când am pornit pe acest drum, pe care mă aflu acum, poate cea mai importantă lecţie, este să nu mă uit la om, ci la Dumnezeu, să nu caut la om, să nu-l caut pe om, ci pe Dumnezeu. Acest lucru am văzut că este hotărâtor pentru fiecare creştin, şi este lecţia de fiecare clipă a fiecărui creştin. Dacă omul L-ar căuta în toate numai pe Dumnezeu şi nu pe om, atunci omul ar fi fericit. În schimb, mulţi sunt plini de dureri nemulţumitoare, plângeri, dezamăgiri, pe care le au în dreptul acestei lucrări, şi toate astea, din iubire de sine, din părerea de sine. M-am oprit mult la un subiect mult controversat: viaţa călăuzită în obştea Bisericii Noul Ierusalim, căci am auzit cum la mulţi creştini ea a apărut pe buzele lor spus ca un fapt denaturat, văzut de ei în trăirea altor creştini care au transformat viaţa călăuzită în închinare la idoli. Mi-am pus problema întâi în dreptul meu, apoi m-am întrebat despre adevărul din această concluzie. Eu cred că cei care îşi aleg călăuză lăsată de Dumnezeu pe pământ, aceia Îl aleg pe Dumnezeu şi nu pe acei oameni, căci numai iubindu-L şi căutându-L întâi cu sinceritate pe El, ei pot să facă aceasta. Eu aşa am ajuns să optez pentru felul acesta de viaţă, şi am convingerea că mulţi au ales aşa pentru ei înşişi. Sfântul Ioan Scărarul spunea: “Ascultarea este neîncrederea în judecata proprie, în toate lucrurile, chiar şi în cele bune, până la sfârşitul vieţii. Atunci când gândul te îndeamnă a cerceta sau a critica pe povăţuitorul tău, dă-te înapoi ca dinaintea curviei. Acestui şarpe să nu-i dai nici o libertate, nici un loc, nici o intrare, nici un început, ci spune-i acestui balaur: o, înşelătorule, nu mie mi s-a dat a judeca pe maimarele meu, ci lui a mă judeca pe mine. Nu eu am fost pus judecătorul lui, ci el al meu. Cei ce se supun întru Domnul, cu simplitate străbat un bun drum, neîntărâtând asupră-le viclenia demonului prin iscodirea cu de-amănuntul.” Când ne rugăm lui Dumnezeu prin icoană, nu ne închinăm materiei, ci Celui reprezentat acolo, ca o prezenţă vie şi tainică, căci icoanele aduc în chip văzut fiinţa lui Dumnezeu, cu Care ne unim şi vorbim în rugăciune, iar noi Îl căutăm pe Cel de dincolo de icoană. Icoana este un mijloc de transmisie, o fereastră spre cer, un intermediar sau chiar un purtător de cer (unele icoane, cum ştim, au făcut chiar minuni văzute, ca nişte fiinţe vii). Deci cu atât mai mult, oamenii aleşi pot fi icoane ale lui Dumnezeu sau vase purtătoare, care se sfinţesc, bineînţeles, de la ceea ce poartă într-însele. Cei care îşi îndepărtează povăţuitorii lăsaţi de Dumnezeu şi aleşi de ei peste viaţa lor, Îl neagă pe Dumenezeu, atribuind puterea lui Dumnezeu, oamenilor, şi nu lui Dumnezeu. Când fac aşa, atunci ei se smintesc de propriile lor gânduri, şi, omeneşti fiind, au aşteptat mereu de la om, iar când nu li s-a dat ceea ce au aşteptat, atunci au învinuit chiar neputinţa oamenilor lui Dumnezeu, părând, în fond, că Îl apără pe Dumnezeu, pe Care Îl cred că atât de puţin Se poate lăsa cu voia Lui peste pământ, chiar peste cei care Îl reprezintă, zicând că Se ajută şi El cu ce poate. Am ajuns la concluzia că în această lucrare de Nou Ierusalim trebuie să nu încetezi să te uiţi şi să-L cauţi numai pe Dumnezeu, şi prin tine însuţi să faci aceasta.Toate opintelile şi căderile vin la creştini de la faptul că ei caută relaţii cu oamenii, nu cu Dumnezeu, şi ceea ce seamănă ei, aceea şi seceră. În felul acesta privesc eu îndemnurile Domnului care ne cer să ne îndreptăm viaţa spre cei lăsaţi de El călăuzitori, căci ştiu că pentru el însuşi face creştinul aceasta,. Altfel Domnul nu ar cere şi nici măcar nu ar îngădui o astfel de iubire pentru om, căci Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. Iubirea pentru ei nu are un scop personal, ci un scop utilitar, de care Se foloseşte chiar Dumnezeu pentru a putea ajunge la om ca să-l înveţe, să-l ocrotească, să-l călăuzească. Mi-aduc aminte de un sfânt, căruia, murindu-i povăţuitorul, a pus în locul lui în chilie un trunchi de copac, şi îi spunea acelui trunchi tot ceea ce el voia să facă, cerând binecuvântare, şi i se destăinuia lui, după cum era obişnuit. Într-o zi, vrând să meargă la târg să-şi vândă rucodelia, a spus, după obicei, ce voia să facă, şi a primit glas din cer de la înger, care i-a spus să nu se ducă, deoarece în cale va da peste o ispită ce îi va aduce moartea. Şi astfel, pentru credinţa lui, sfântul a fost ocrotit de moarte. Fiind deprinsă din fire să navighez prin deşteptăciunile şi înţelepciunile acestei vieţi, aceasta mi se pare o plidă minunată, care arată o mare pază peste viaţa omului, căci oamenii deştepţi sunt prinşi cel mai uşor de lume, de duhul ei înşelător. Primul dintre ei a fost Adam, care şi-a transformat deşteptăciunea în haina deşertăciunii – pielea, care îmbracă trupul muritor. Adam a ales ceea ce nu este, adică răul, pentru că răul, prin natura lui, prin fiinţa lui, nu este. Binele însă este, este cel ce este. De aceea am spus că eu mereu am tânjit să fac ceva care să rămână. Mi-aş spune mie, şi aş spune la toţi odată cu mine, să fim apostoli ai binelui, ca să fim, să facem ceea ce suntem datori vieţii şi pentru viaţă. Încercările şi greutăţile nu vin ca să fugim de ele, ci ca să trecem prin ele, ca ele să ne înveţe. A învăţa să fii, este o bucurie veşnică. Unde aş fi găsit aşa ceva în lume? Toate încercările, durerile şi greşelile ne învaţă să gândim atât cât trebuie, ca în tot timpul mintea să ne rămână plină de pace cerească, şi ne învaţă înfrânarea minţii. Mă întristează să ştiu că pentru unii oameni trăirile sărbătoreşti, lăsate de Domnul în toţi aceşti ani, sunt o mască a acestor desfăşurări bisericeşti ale obştei Bisericii Noul Ierusalim, sau un scop în sine a unei vieţi tot aşa sărbătoreşti lângă Dumnezeu. Pentru mine acestea au fost un antrenament al sufletului, menit să descorseteze fiinţa omului, ca ea să se poată deschide mai uşor pentru a primi adevărul lui Dumnezeu, pentru a înlătura rigiditatea omului ascuns în sine. Cred că de aceea şi Domnul mergea la ospeţe sau înmulţea pâini, ca să-l strângă lângă El şi să-l pregătească pe om pentru cuvântul Lui. Pot să spun cu inima deschisă şi fără nici o greutate că sunt aici şi gândesc aşa pentru că nu caut la om. Pentru mine rămâne de referinţă cuvântul lui Dumnezeu. El este fără de cusur, şi cu cât vor fi mai mulţi care să nu mai fie ei înşişi, ci să se identifice cu cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai bine. Aşa cum zice testamentul sf. Virginia: “Domnului I le faci pe toate”. Mi-aduc aminte, în vremea începutului meu pe acest drum, că pe măsură ce citeam cuvântul Domnului, mi se năştea fiinţa, mi se rupea, parcă, din ceea ce eram până atunci, până când s-a făcut ”exorcizarea” completă de tot ce înseamnă duhul trecător al acestei lumi. Această lucrare are puterea să exorcizeze omul. Adevărul ei a rămas şi rămâne, chiar prin cele mai mari neputinţe, lipsuri şi dureri. El luminează sigur şi tainic, dincolo de toate opintelile care se ivesc ca să-i împuţineze lumina. Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul! (Ps.26)
Vino, Doamne Iisuse! Aşa îmi şoptesc mereu.
Maria Pestroiu
