Vino, Doamne Iisuse!  Aşa îmi şoptesc mereu.
 

Maria Pestroiu
  

Două proverbe latineşti stau faţă în faţă pentru a arăta cum sub numele de om stau două înfăţişări antinomice: „Omul este lucru sfânt pentru om” / „Omul este lup pentru om”. Acest lucru mi-a venit în minte văzând poziţiile luate de oameni în dreptul Bisericii Noul Ierusalim. Iată omul! Prin cele ce omul spune, este când împărţitor de sfinţenie, când devorator de cinste. Cel care calomniază are un singur scop: să-şi pregătească prin orice mijloace un loc confortabil, lânced, din care să poată să facă ce vrea fără ca să fie deranjat de alţii. Pentru asta el se străduieşte să culeagă motive pentru a arăta că toate sunt o apă şi un pământ, iar ceea ce este bun, nu este ceea ce pare a fi.Ne confruntăm acum, mai recent, cu informaţiile greşit comentate în blogul NIP, semnat Anca Ionescu..

Adevărul are inima uşoară

Pentru a vorbi despre Noul Ierusalim, blogul semnat Anca Ionescu şi-a ales un titlu incitant, încărcat de senzaţional, iar abrevierea „NIP” a fost aleasă tendenţios pentru a invoca imaginea unui loc aparte, ciudat, unde se petrec mistere, pe care reporterii-fantomă le dezleagă prin reportaje scrise în stilul superficial şi rece al dosarelor de securitate.
Dacă oficialităţile au fost atât de generoase în informaţii ce se vor atât de precise, de ce totuşi acestea nu au luat poziţie, aşa cum se spune în blogul Anca Ionescu că „ar fi trebuit de mult să se autosesizeze şi să ia măsuri corespunzătoare”? Aceleaşi surse de informaţie sunt în acelaşi timp pentru blogul Anca Ionescu „surse oficiale”, dar şi nepăsătoare în a lua măsuri împotriva unei asemenea „grosolane înşelătorii”, cum s-a spus în dreptul Noului Ierusalim. Noroc cu aceste poziţii neoficiale de pe net, căci altfel autorităţile nu s-ar autosesiza.
Iată că aceste „surse oficiale” nu au fost corect şi de ajuns informate cu privire la localizarea Noului Ierusalim. Deşi biserica-simbol se află în Glodeni-Pucioasa, ca un loc pus deoparte de Dumnezeu, ca un loc de reîmprospătare spirituală, Noul Ierusalim nu este în realitate un spaţiu fizic localizat anume, ci este o împărăţie cerească şi care poate să-şi afle sălaş în inimile tuturor celor care o iubesc pe ea. Ea este o stare adevărată de creştinism, iar spaţiul fizic poartă mai mult valoarea de simbol, de ocrotire a împărăţiei nevăzute.
La sărbătorile mai mari organizate în grădinile cetăţii sfinte Noul Ierusalim se poate constata cum creştini din întreaga ţară veniţi, se întâlnesc pentru a trăi momente creştineşti, pregătite sau spontane, în care toţi îşi împărtăşesc învăţăturile de viaţă primite de la Dumnezeu, sau la dorinţele inimilor lor primesc învăţătură unii de la alţii, sau de la momentele pilduitoare (acţiuni profetice) organizate de membrii Fundaţiei Sfânta Virginia, împreună cu cântări şi versuri creştineşti. Chiar şi creştini din eparhia Târgovişte iau aminte la lucruri frumoase spuse de cei mai bătrâni sau de cei mai proaspeţi despre viaţa lor lângă Dumnezeu, iar prin statornicia lor de ani, cei mai vârstnici îi întăresc pe cei mai tineri, precum şi cei mai tineri îi umplu de nădejde pe cei mai vârstnici. Dintre cei cu bărbile albe sunt şi cei doi păstori despre care spune blogul Anca Ionescu că „au fost trecuţi în linie moartă”. Atât cât bătrâneţea îi lasă, ei sunt mereu nişte mărturii vii, care spun adesea adevărul din vremurile grele, din vremurile comuniste pline de trădare, şi întărind mereu poporul cu cuvântul lui Dumnezeu, după puterea şi dragostea din ei. Lor li se acordă asistenţă medicală şi îngrijire sufletească, ocupându-se de aceasta fraţii mai în putere.Dar este o vorbă care spune că „indignarea făureşte visuri”. Cei apropiaţi au fost miraţi să afle noi „proorocii”, născocite cu tentă de bârfă, din răutate, despre cei doi păstori sau despre alţi fraţi din acest popor creştin, cum că ei ar fi recunoscuţi drept „sfântul Ilie”, sau despre alţii, „lideri apocaliptici” sau „cei doi măslini” şi „cele două sfeşnice ,din gura cărora iese foc şi pucioasă care „mistuieşte pe vrăjmaşii lor”.
Alte dezvăluiri de „mistere”, care pot ocupa locuri de vârf în clasamentul bârfelor incendiare despre Noul Ierusalim: „săvârşirea în antecedente a sfintei Liturghii de către bărbaţi nehirotoniţi şi de către femei…”, subiect folosit de vreo şaisprezece ani de tot felul de reporteri. Toate acestea sunt visuri făurite din indignare.

Liturghiile de la Noul Ierusalim rămân cine de taină

Prezenţa arhiereului Irineu, care a stat atâţia ani în mijlocul acestei lucrări de coborâre a cuvântului lui Dumnezeu, ar fi să fie un motiv suficient ca să nu se mai facă speculaţii şi intuiţii cu privire la aşezământul preoţesc de la Noul Ierusalim. Cel ce vrea în mod sincer părerea unui martor cu privire la acest lucru, ar putea să urmărească măcar mărturisirea arhiereului Irineu cum că preoţii Bisericii Noul Ierusalim sunt “aleşi şi unşi de Dumnezeu în chip providenţial şi într-un mod cu totul excepţional, depăşind legile firii”, mărturisire făcută în acele timpuri (22 iulie 1991), până să-i fie smulsă lepădarea în momente de maximă presiune psihică şi pândit apoi ca un arestat la domiciliu, ca nu cumva să mai schimbe vreo vorbă cu Pucioasa. De asemenea, pentru cei interesaţi stă la dispoziţie cartea „Quo vadis, Ecclesia?”, scrisă de părintele Nicodim.
În timp ce unii preoţi, folosiţi mult prin geanta cu grenade a blogului semnat Anca Ionescu, ca să se umple lista cu „victimele” Noului Ierusalim, sunt plânşi de blogul Anca Ionescu că li s-a impus „ruperea oricărei legături canonice cu ierarhia BOR, inclusiv cu arhiereul Irineu”, majoritatea arhiereilor şi un număr de preoţi primesc în prezent lunar publicaţia Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei chiar au mărturisit că aşteaptă mereu această publicaţie cu bucurie.
Nici un creştin al Noului Ierusalim nu a impus niciodată nimănui nimic, cu atât mai mult unor preoţi.  

Organizarea interioară a Bisericii Noul Ierusalim

Organizarea interioară a obştii de Nou Ierusalim, folosindu-se prooroci, călăuză, păstori şi străjeri, nu este o “inovaţie în treptele sacerdotale”, pentru că acestea nu sunt trepte sacerdotale, ci o organizare inter-bisericească şi care ar putea servi ca exemplu şi peste alte biserici în care nu se mai distinge preotul de iconom; administrator, de chelar; duhovnicul, de prooroc, iar duhul de prooroc, care ar trebui să fie indispensabil în biserică pentru a arăta oarecare abateri de la viaţa trăită în chip ortodox, a devenit un mit sau o însuşire pe care şi-o iau unii oamenii cu deviaţii psihice.
În Biserica Noul Ierusalim există duhul de prooroc, Duhul Sfânt, lăsat de Dumnezeu prin Cuvântul Său, care se aude de cincizeci de ani pe aceste meleaguri române pentru cei ce cred şi pentru cei ce nu cred. Organizarea interioară este propusă şi nu impusă în Biserica Noul Ierusalim. Cei ce optează pentru o viaţă dăruită în chip sincer lui Dumnezeu, vor simţi, aşa cum este şi firesc, nevoia de povăţuitor, de călăuză şi de ascultare, potrivit învăţăturii sfinţilor părinţi. După roadele lor îi vom cunoaşte. Numai cei ce vor se vor folosi de duhul de prooroc sau de călăuză, de păstor sau de străjer pentru folosul sufletelor lor. Cei ce au contact cu această lucrare de coborâre de cuvânt din cer, îşi arogă în chip liber colaborarea şi poziţia lor faţă de ceilalţi creştini şi faţă de Dumnezeu. Faptul că ei sunt manipulaţi sau că sunt „traşi”, aşa cum unii impun să se creadă, este un fals, pe care chiar blogul Anca Ionescu îl arată că este fals atunci când expune o serie de nume, oameni care au crezut, iar apoi, zice ea, „şi-au dat seama de înşelăciunea în care au fost traşi”. „Tot chelul îşi pune mâna în cap”, adică cine a plecat a fost liber să o facă, după cum liber a fost când a venit şi liber a fost cât a stat. În realitate nu toate plecările sunt trădări, ci doar retrageri dintr-un mod de viaţă mai intens la unul mai relaxat.
În Biserica Noul Ierusalim a rămas şi rămâne valabil pentru toţi creştinii testamentul sfintei Virginia care spune: „Luaţi pildă de la cei mai smeriţi, de la cei mai blânzi, de la cei mai răbdători, mai înţelepţi şi mai cumpătaţi dintre voi. Pe unii ca aceştia preţuiţi-i cu toată râvna, că prin unii ca aceştia vă învaţă Domnul cum să fiţi toţi, un aluat” (citat din cartea Cuvântul lui Dumnezeu, pagina 267). Cel ce are ochi poate să le distingă pe cele bune din om şi să le folosească în folosul sufletului său şi al altora. Aceştia, de la călăuză până la cel mai îndepărtat creştin, se disting prin însuşiri duhovniceşti care pot fi folosite în sfatul de obşte, care este cel mai des folosit în luarea deciziilor celor mai oportune, în care soluţia cea mai acceptată rămâne.

Cutia milei în Biserica Noului Ierusalim

Nu există.
Biserica Noul Ierusalim nu a primit niciodată de la nimeni donaţii sau danii sau cadouri, fie în chip personal, fie prin organizaţia Fundaţia Sfânta Virginia. Aceasta este una din regulile lăsate de Domnul peste acest aşezământ creştinesc şi este păstrată cu stricteţe.
Biserica Noul Ierusalim nu a „spoliat de bani” pe nimeni, aşa cum a fost ea acuzată cu tupeu de către  blogul Anca Ionescu în reportajul său. Cei implicaţi direct cu activitatea de binefacere a acestei biserici nu au primit niciodată bani „pe degeaba”, ci în urma vânzărilor de obiecte de artă, realizate în atelierele de creaţie ale Noului Ierusalim, sau, la nevoie, cu titlu de împrumut, având să fie returnate ulterior sumele primite. Depărtarea de Noul Ierusalim a unor artişti s-a făcut din diverse motive personale, legate de o angrenare mai mare a lor în cariera artistică în lume, impunându-şi totodată o mai mare sfială faţă de locurile şi creştinii Noului Ierusalim. Cu toate că depărtările sau apropierile unor artişti au caracter temporar, ele au fost speculate răutăcios, ca şi cum ar fi nişte poziţii oficiale.
Marian şi Victoria Zidaru nu pot fi puşi alături de ceilalţi artişti, căci ei şi-au ales o menire aparte pentru care s-au dăruit cu totul. Ei sunt în primul rând creştini ai Noului Ierusalim, şi apoi artişti. Legătura lor cu Biserica Noul Ierusalim este, deci, una inter-obştească, de într-ajutorare creştină. În ultimii ani ai carierei lor artistice, majoritatea lucrărilor  de artă, concepute compoziţional de Marian şi Victoria, au fost realizate apoi în atelierele de creaţie ale Noului Ierusalim împreună cu ucenicii lor, care au învăţat de la ei linia artistică a lui Brâncuşi într-un spirit profesionalist, pe care l-au îmbinat în lucrările lor cu trăirea creştinească, pentru care ei au optat cu convingere şi fără dificultate.
Marian şi Victoria Zidaru au preluat mult din sarcina traducerii la lume a acestui limbaj de viaţă creştină curată, făcând aceasta în special prin expresia artei lor. Pe lângă aceste traduceri de cer, de rai, lucrările lor, mai ales cele mai recente, sunt un examen radiologic al condiţiei lumii de azi, care-şi făureşte singură, prin vise şi reclame colorate, damnaţiunea. La Marian şi Victoria această poziţie de „un picior pe mare şi unul pe uscat” a fost preluată şi speculată de unii în atacurile lor la adresa Bisericii Noul Ierusalim, cum a fost cazul recent al blogului semnat Anca Ionescu, care i-a îndesat repede şi pe Marian şi Victoria în sacul cu pretinsele victime ale acestei „înşelăciuni ale secolului”, cum este numită în acest blog. Din fericire, expunerile blogulului Anca Ionescu sunt numai un vis urât, iar Marian şi Victoria Zidaru rămân aceleaşi pietre vii ale Bisericii Noul Ierusalim.

Rivala Scriptură

Deşi a fost trecută sub titlul „Misterele Pucioasei”, realitatea istoriei acestui popor creştin legat de aceste meleaguri pline de taină şi care s-a adunat în jurul firului de coborâre a cuvântului ceresc de mai bine de cincizeci de ani, poate fi oricând privită şi citită din filele cărţii Cuvântul lui Dumnezeu, conţinută în circa 2000 de pagini, editată în anul 2006. Una din dovezile evidente că Dumnezeu este cuvântul acestei cărţi o arată imparţialitatea cu care sunt arătate prin duh proorocesc inconsecvenţele, greşalele şi păcatele creştinilor apropiaţi mai mult sau mai puţin de această lucrare cerească. Greşalele lor nu au fost îngropate în trecut, ci au ieşit în faţă, spre pildă pentru un comportament ceresc, cerut de Dumnezeu creştinilor Săi în toate timpurile. La Noul Ierusalim „fratele mitocan” despre care s-a vorbit în ziarul Ziua în articolul semnat Cristian Bădiliţă, a fost întotdeauna descoperit şi taxat, mustrat, îndreptat, povăţuit părinteşte chiar prin cuvântul Său. Acest fel de lucru este familiar celor care au observat din Scripturi grija lui Dumnezeu pentru poporul Său Israel, căruia îi călăuzea amănunţit şi cei mai mici paşi. În timp ce toţi, cete întregi de creştini „oficiali” sau secte aleargă cu sufletul la gură şi propagă duhul liniştit al nesimţirii sau al confortului sufletesc alături de Domnul, pe Care ei „Îl tutuiesc din prima secundă, iar din a doua încep să-L bată pe umăr”, cuvântul lui Dumnezeu îşi denunţă impostorii, indiferent de ce funcţie ar ocupa, „de la patriarh până la ţârcovnic”, în acelaşi duh proorocesc al Scripturii sau al sfinţilor care în mijlocul oamenilor au purtat darul proorociei. Iată de ce profeţiile despre România şi despre a doua venire a Domnului, aşteptate de Scripturi, nu mai par nişte imagini mistice psihedelice, ci nişte adevăruri care ne bat la uşă ca să le vedem lângă noi. Atâta timp cât există oameni care se străduiesc să lucreze în ei înşişi aceste adevăruri, prin tainele spovedaniei şi a împărtăşaniei cât mai dese, şansele unor ceruri noi şi ale unui pământ nou, cum zice Apocalipsa, sunt tot mai aproape. Biserica Noul Ierusalim a început acest început. Cine vrea să se ofere voluntar pentru a lucra în primul rând în el acest început, este binevenit să o facă.
Sfânta Virginia este rădăcina prin care şi azi cuvântul transmis îşi trage seva din Dumnezeu, sfânta Virginia fiind începutul şi temelia pe care s-a păstrat din 1955 şi până azi acest fir proorocesc. Citatele folosite de blogul semnat Anca Ionescu sunt reproduse inexact, cu scopul precis de a crea confuzia unei eclipsări a învăţăturii tradiţionale ortodoxe, în vederea inovaţiilor, ceea ce nu este adevărat.

Quo vadis, Ecclesia?

Pentru cei neliniştiţi de autorul acestei cărţi, poate fi uşor observat că la baza exprimării ideilor cărţii stă o stabilă pregătire teologică şi preoţească şi care a conferit stilul neschimbat pe tot parcursul ei. Dacă prin absurd s-ar pune pe seama celor de la editura Ro-Emaus alcătuirea conţinutului acestei cărţi, atunci ar trebui să acceptăm că aceştia, care au în referinţă numai studii medii, au căpătat peste noapte valenţe extraordinare şi pot să scrie reportaje şi eseuri din dreptul unui teolog scrupulos, care a suportat pe pielea sa experienţa vieţii pastorale în interiorul BOR. Ar fi minunat să fie aşa, mai ales în conţinutul acestei cărţi, departe de a fi ca un „amalgam de ficţiuni”, este o mărturisire de adevăruri demonstrate.
În funcţie de cum iubeşte fiecare adevărul şi dreptatea lucrurilor, cartea „Quo vadis, Ecclesia?” va fi pentru unii un catehism ortodox, iar pentru alţii, un catehism pseudo-ortodox. Merită citită.

Caracterul fundamentalist, ultra-ortodox şi ultra-naţionalist a celor de la Biserica Noul Ierusalim

Iată caracterul fundamentalist şi ultra-ortodox al Bisericii Noul Ierusalim: arătarea credinţei ei „într-una sfântă sobornicească şi apostolească biserică”, aşa cum Biserica Noul Ierusalim s-a păstrat. Ea mărturiseşte „un botez întru iertarea păcatelor”, aşteaptă „învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Aşa mărturisesc în fiecare zi adevăraţii creştini ai Noului Ierusalim prin Simbolul credinţei (Crezul). Dacă acceptarea compromisului în numele aşa zisei toleranţe înseamnă să fii fundamentalist, ultra-ortodox şi ultra-naţionalist, atunci cei trăitori de nou Ierusalim au această „vină”. Poate va fi la Dumnezeu mai puţin păcat decât a te amesteca împreună cu cei de credinţe străine, lucru care pe timpuri la poporul Israel era pedepsit de Dumnezeu cu moartea, ceea ce pe mulţi îndrăzneţi în duhul lor i-a făcut să acuze şi să spună că Dumnezeul creştinilor este un Dumnezeu ucigaş. Aceştia care spun aşa sunt tributarii ideologiei New Age, care s-a infiltrat acum şi în BOR sub numele de ecumenism.
Sau poate că şi rugăciunea Tatăl nostru poate fi trecută cu uşurinţă de către unii în rândul rugăciunilor cu caracter fundamentalist şi ultra-ortodox, căci în ea se spune: „facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Cine îşi doreşte cu adevărat aşa ceva când rosteşte rugăciunea Tatăl nostru? Câţi suntem sinceri că dorim să se facă voia lui Dumnezeu pe pământ, precum în cer se face ea? Oare nu asta simbolizează numele de nou Ierusalim pe pământ? Cei trăitori de acest dor, de ortodoxie adevărată, s-au aciuat sub acest simbol ca să încerce să fie cât de puţin sinceri faţă de această rugăciune domnească; măcar să încerce cu adevărat.
Acesta este şi motivul pentru care Biserica Noul Ierusalim nu a putut fi înghiţită uşor de oficialii BOR, cum s-a întâmplat cu Oastea Domnului, care s-a străduit mult să arate oficialilor BOR că ei sunt la fel de lumeşti şi dezorganizaţi ca şi părinţii lor oficiali, care în vremea represaliilor comuniste i-au săpat mereu pe ostaşi şi i-au turnat la securitate ca nu cumva ei să împrospăteze conservatorismul expirat, din birourile „notariale” ale BOR. Iată că atunci când suferea Oastea Domnului era mai adevărată, căci avea o cauză. Acum cauza a rămas mai mult pe hârtie, căci duhul lumii i-a înghiţit din plin pe majoritatea ostaşilor, şi ei nu mai seamănă  cu ucenicii lui Iosif Trifa. Oastea Domnului a trebuit să arate că nu va mai face ceva ca să-i mai scoată pe credincioşii ortodocşi din zeama lor.
Iar ASCOR şi LTOR nu se mai cerea a fi recunoscute de BOR, căci ele însele au fost şi sunt nişte produse ale oficialilor BOR, ca să se arate cât de cât că tineretul ortodox nu stă şi el degeaba, ci fac şi ei faţă cu niscai acţiuni de binefacere de moment, sau cu întâlniri conferenţiale sau bisericeşti, care sunt de cele mai multe ori nişte întâlniri matrimoniale, la care s-a prins şi LTOR, organizând turism şi distracţii creştineşti, făcute cu „acte în regulă”, cu sponsorizări şi părinteşti binecuvântări. Duhul lumesc, cangrena care roade atât de dureros trupul bisericii, iese ca uleiul la suprafaţă în tot comportamentul credincioşilor. Iată tributul pe care aceste organizaţii l-au plătit funcţionarilor bisericeşti ca să fie „sub ascultare” şi „cu binecuvântare”. Iată motivul pentru care locaşul mănăstiresc de la Noul Ierusalim Pucioasa îşi păstrează statutul particular al locului, fără apartenenţa în acte faţă de BOR, cu riscul acuzaţiilor de sectă, şi încă una periculoasă.

Teoria existenţială a „sectei”

Poate că şi sfântul ierarh Grigorie Teologul o fi fost vreun fundamentalist şi un ultra-ortodox, căci el a spus: „De poţi, să-L ai pe Dumnezeu în minte chiar mai des decât respiri”. Ce să mai spunem de sfinţi, care se duceau cântând la moarte ca să nu facă acel compromis al închinării la idoli? Puteau şi ei să se închine numai aşa, de formă, ca să-şi ducă apoi viaţa liniştită, creştinească, în ascuns. Dar ei au fost drepţi. Unii chiar şi pe copiii lor îi trimiteau la mucenicie, iar alţii fugeau şi se despărţeau chiar de ceea ce simţeau că le ispiteşte sufletul să nu-L iubească pe Dumnezeu din toată inima, şi părăseau cotidianul vieţii pământeşti sau îl înfruntau în faţă, trăind ca în pustiu în mijlocul lumii. Dacă s-ar arăta şi în mijlocul nostru azi astfel de sfinţi, atunci cu siguranţă că ei ar reprezenta o sectă, o nebunie, şi ar mai fi şi luaţi la închisoare. Spun aceasta ca să subliniez voinţa unor oameni de a trăi ortodoxia în termenii ei curaţi, lăsaţi de sfinţi, şi în primul rând de Hristos, care de cele mai multe ori este arătată cu degetul de lume ca fiind o atitudine schismatică, violentă, dar atunci lumea amestecă blândeţea creştinului, care nu se teme de moarte pentru că nu face compromis, cu violenţa celor ce asupreau în numele credinţei, cum au fost cruciaţii, de exemplu. Aceasta probabil că ar vrea să însemne „terapia sacrului”, adică dorul blând şi smerit faţă de Dumnezeu. Iar „terapia fricii” nu este la Noul Ierusalim decât începutul înţelepciunii, cum sfinţii ne-au arătat. Un om care nu are deloc frică este un om bolnav psihic, drogat, rupt de realitate, fără prudenţă. Frica de a nu-L pierde pe Dumnezeu înseamnă această înţelepciune de care vorbeau sfinţii mereu; frica de Dumnezeu ca fior sfânt, ca respect, ca bun simţ, ca prevedere: „cel căruia i se pare că stă, să ia seama să nu cadă” (I Corinteni, cap. 10/12). Gura păcătosului adevăr grăieşte: creştinii adevăraţi reuşesc să împletească „terapia sacrului cu terapia fricii”, poate chiar până la refuz. În timp ce omul lumesc este stăpânit de angoasa unei vieţi deşarte, care se sfârşeşte cu moartea, sau care de bună voie îşi adoarme conştiinţa ca să nu-l mustre şi să se simtă „bine”, în zeama lui, în nepăsare de suflet, aşa cum Beatles-ii cântau pe vremuri despre o lume fără religie, în care oamenii să trăiască „în pace”, numai pentru ziua de azi, în acest timp creştinul înacearcă, prin dorul lui de Dumnezeu, să se detaşeze de această condiţie, şi, lepădându-se de sine, nu mai simte angoasa morţii, ci ea, moartea, îl învaţă pe creştin cea mai mare filozofie, după cum spunea sfântul Vasile cel Mare. Pentru creştinii Noului Ierusalim frica nu mai este o angoasă, un dezechilibru psihic, o „frică paralizantă”, ci este într-a-devăr o terapie, un bun simţ al omului drept, căruia nu-i place să se mintă pe sine sau pe alţii. Iată cât de potrivită este expresia: „om cu frica lui Dumnezeu”. Acel om poate să-L iubească pe Dumnezeu, nu „să-L tutuiască din prima secundă”, iar din a doua să înceapă „să-L bată pe umăr” – trăsătura „misticului mitocan”, depistat de Cristian Bădiliţă. Pentru creştini, iminentele „catastrofe apocaliptice” profeţite din plin în Scripturi, în profeţiile sfinţilor şi în Cuvântul lui Dumnezeu coborât la Pucioasa, nu mai sunt angoase, ci iminente rezultate ale unui destin omenesc care a căutat moartea cu lumânarea. Rugăciunile moştenite de la sfinţi sunt pline de invocări şi cereri de aducere aminte de moarte, de judecata de apoi, de a doua venire a Domnului – „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Dacă eşti om cu simţul realităţii, numai cât te uiţi pe fereastră îţi poţi da seama de vremea apocaliptică în care trăim. Numai cine se linguşeşte pe sine se poate consola cu o viaţă mistică lipsită total de durere, de nesiguranţă sau de teamă pentru ziua de mâine. Din păcate, nu toţi se pot rupe încă din angrenajul în care trăiesc pentru a putea spune că încep o viaţă cu sens, cu siguranţă sufletească alături de Domnul.
Dacă vor neapărat, cei curioşi pot să afle că pe la Noul Ierusalim de la Pucioasa s-au tot perindat echipe de psihologi şi psihiatri pentru a testa labilitatea sau echilibrul sufletesc al celor din mănăstire. Specialiştii veniţi au concluzionat că cei stătători ai mănăstirii sunt oameni psihic sănătoşi, şi, în plus, cu valenţe deosebite în caracter şi o conduită morală dreaptă. Icoanele, crucile, obiectele de artă realizate în atelierele de creaţie ale Noului Ierusalim pot fi pentru toţi cei îndoielnici un test psihologic, prin care ei pot vedea dacă cei ce le-au lucrat sunt obsedaţi de spaimă sau nu, sau ce fel de simţăminte îi animă.
Departe de a fi o „pânză de păianjen”, în obştea creştină de nou Ierusalim nu a fost forţat nimeni să vină sau să nu plece. Mai adevărată ar fi comparaţia cu un fagure de miere. Creştinii care au venit, şi au plecat cum au venit, fac chiar ei dovada libertăţii lor. Alţii au ales să rămână. Este dovedit faptul că cei de la Noul Ierusalim nu fac nici un fel de prozelitism. Sunt însă deschişi atunci când sunt solicitaţi în discuţii constructive cu intenţii curate.
„Fiecare este făuritorul propriului său destin”.

Şcoala Noului Ierusalim

Şcoala Noului Ierusalim este în primul rând o şcoală a sufletului, decât una a aptitudinilor fizice şi intelectuale. Ea nu este o inovaţie a secolului, ci este formarea duhovnicească şi sufletească a fiecărui om, din toate timpurile, care a făcut pasul concret spre creştinism. Această dorinţă de a nu trece prin viaţă aşa cum spune vorba aceea „ca gâsca prin apă”; mai ales după ce ţi-ai ales cariera de creştin, se mai vede abia licărind în nişte lecţii primare de catehism la catolici înainte de a primi prima împărtăşanie, dar ele se uită apoi în parte, cu trecerea timpului.
„Sistemul educaţional” în această şcoală este unul propus, nu unul impus; este propus de Dumnezeu acum, la capătul timpurilor, ca o ultimă şi poate disperată soluţie de a nu rămâne Dumnezeu numai un concept, ci un Dumnezeu trăit în toate faptele şi cuvintele noastre. Dumnezeu ca un concept nu mai înseamnă Dumnezeu, ci un idol. El atunci nu mai vorbeşte oamenilor, nu mai este prezent în toată viaţa lor, ci numai atât şi aşa cum vor oamenii; nu-i mai deranjează arătându-le greşalele, ci le conferă suficienţa de sine, adică aşa zisa pace, pe care o caută toţi, influenţaţi de curentul New Age.
Dumnezeu Se revarsă de mai bine de cincizeci de ani peste pământul românesc cu durerea Sa de la om, de la omul care-şi zice creştin, iar cu faptele este lumesc, mai păgân decât păgânii; durerea Sa pentru că omul încă se ascunde de Dumnezeu; durerea Sa pentru că Scripturile Sale au devenit un oracol din care fiecare ia ce vrea şi interpretează cum vrea pentru a-şi acoperi slăbiciunile şi păcatele şi zgârcenia cu care omul îi dă din viaţa sa şi lui Dumnezeu; durerea Sa pentru că El a ajuns un Dumnezeu folosit şi nu iubit, iar când se întâmplă să fie iubit, atunci este iubit după cum consideră fiecare că i se potriveşte şi nu după cum îi place lui Dumnezeu; durerea Sa că El, Dumnezeu fiind, S-a făcut Om, iar omul, păcătos fiind, nu caută să se facă demn de a fi una cu Hristos prin sfânta împărtăşanie. Această durere a Domnului, care este miezul celor aproape două mii de pagini de plâns dumnezeiesc este şcoala Noului Ierusalim. Această şcoală nu este pentru cei ce se consideră drepţi sau sfinţi, ci este pentru cei greşiţi şi păcătoşi care se pocăiesc, căci ei găsesc mereu în pocăinţă, în părerea de rău, motivaţie pentru a ieşi din zeama lor şi a-şi pune serios problema milei de Dumnezeu: „Milă voiesc, nu jertfă” (Ev. Matei, cap. 9/13). Cel ce se ştie cu adevărat greşit şi dator în faţa lui Dumnezeu, acela va găsi cu cale să întoarcă cu bine tot ce s-a făcut rău, fie de către el, fie de către aproapele lui, aşa cum Hristos şi sfinţii Săi ne-au lăsat exemplu.
Durerea Domnului nu mai este ţinută în secret. Ea este un adevăr de când lumea, iar cei ce dau cu ochii de această şcoală a Noului Ierusalim, află şi de acest tare adevăr, cu care cooptează sau nu. Este mereu actual acel „dacă”: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine…” (Ev. Matei, cap.16/24).
Cei greşiţi nu simt niciodată că fac prea mult, că sunt ultra-ortodocşi, îşi simt însă greşalele destul de mari ca să nu mai facă altele. Ei au bucuria renunţării, pentru care sunt conştienţi că nu fac nici măcar ceea ce sunt datori să facă. La şcoala Noului Ierusalim, cei ce vor, pot învăţa să pună în viaţa lor de zi cu zi acest bun simţ, bunul simţ ceresc faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Obştile creştine sunt cel mai firesc şi bun mod de într-ajutorare creştinească. La Noul Ierusalim ele se transformă în adevărate şcoli ale sufletului, în care şi cea mai mică urmă de caracter mitocănesc sau de nestatură iese în evidenţă ca uleiul de apă.
Ca şi la o şcoală din lume, la şcoala Noului Ierusalim s-au înscris creştini de mai multe feluri, cu diferite dorinţe de a învăţa, dar apartenenţa pentru aceeaşi cauză îi uneşte pe toţi şi îi face să aibă ce învăţa unii de la alţii. Încălcările regulilor interioare fiecăruia, îi fac pe cei retractori să divorţeze şi chiar să trădeze, dacă aceştia nu vor reveni cu iubire pentru cauza aleasă anterior. Atitudinile oscilante ale acestora aduc celorlalţi din obşte greu sufletesc, teamă, durere, care ajung, cum a fost în toate timpurile în creştinism, simţăminte fireşti, pe care cei credincioşi le duc cu demnitate.
Cei ce sunt creştini ai Noului Ierusalim, sunt aşa prin faptele lor, prin inima lor curată, care-i fac pe ei fideli alegerii pe care au pus-o peste viaţa lor. Iată câteva trăsături în linii mari a şcolii Noului Ierusalim.

Educaţia lucrului făcut bine, spiritul gospodăresc cu bun gust, hărnicia, sunt numai un rezultat al conduitei sufleteşti şi duhovniceşti pe care fiecare creştin ar trebui să caute să şi-o îmbunătăţească pentru a avea puterea umilinţei, a smereniei – ţinta vieţii alături de Domnul. E de amintit aici o vorbă mare, spusă la un moment dat într-un film rusesc recent realizat, „Ostrovul”: „Virtuţile omului put urât înaintea lui Dumnezeu”. Poate de aceea mulţi creştini devin trădători, devin lupi, negând ceea ce odată au îmbrăţişat din toată inima, pentru că au căutat să li se puncteze virtuţile, imaginea, şi nu să aibă curajul umilinţei.

 Maria Pestroiu